E ora 3 dimineaţa în a doua zi de joc şi cel de-al treilea Diablo pe care l-au răpus vajnicii noştri eroi se bălăngăne pe-o parte înainte să cadă cu o piruetă teatrală. E un peisaj morbid, Răul făcut sită şi însângerat pe podeaua Raiului, după o tiradă de click-uri, taste şi urlete pe Skype amestecate într-un borş de decibeli care răsună în trei apartamente distincte împrăştiate prin Europa.

Toată lumea implicată are un sentiment de deja vu care durează deja de aproape 30 de ore – am mai făcut asta cândva. Acum vreo 12 ani de zile – eram oameni diferiţi şi nu ne cunoşteam, dar am trăit o experienţă similară, însă fără parteneri. Noua politică vizavi de modul single-player pe care ne-a servit-o Blizzard (sau noul DRM, dacă întrebi pe cineva care nu e atât de entuziasmat de jocul online) ne-a adus în punctul ăsta, în care şi dacă am vrea să fim singuri în aventura împotriva Împieliţatului şi diverselor rude, tot trebuie să rămânem conectaţi.